Diluarea parkour

Diluare :
· Procesul de a face ceva mai slab sau mai putin concentrat
· Un diluat sau o conditie slabita
· O substanta diluata

Urmatorul articol este scris in primul rand pentru un prieten vechi cu care nu m-am mai antrenat de mult. Un prieten care observ ca nu se mai antreneaza la fel de mult, un pic distant, un pic ingrijorat ca nu este la fel de bun ca altii. Ii dedic acest articol si tuturor care se simt descurajati privind pe cei din jurul lor facand lucruri pe care ei nu le pot face….si deasemenea pentru cei care descopera Parkour-ul.

Ieri a fost cea de-a 1300-a zi de antrenament in Parkour. Nu ma agit prea mult dupa aniversari, dar in aceasta zi, gandurile din ultimele 2 saptamani s-au adunat si s-au organizat in mintea mea.

Am inceput sa ma antrenez in urma cu 1301 zile, pe 10 septembrie 2003, a doua zi dupa difuzarea documentarului Jump London pe Canalul 4, si este uimitor sa ma gandesc la cate s-au intamplat de atunci si cat de mult s-a schimbat viata mea de atunci.

Inca imi amintesc clar primul meu antrenament, acum 185 de saptamani si 6 zile. Eram cu un bun prieten de atunci, Tom, si eram amandoi atat de entuziasmati din cauza documentarului, vroiam sa ne apucam imediat de treaba si sa sarim si noi ! Imi amintesc ca am incercat cateva vault-uri , cateva sarituri mici printre barele unui leagan, si imi aduc aminte prima experienta reala de frica in Parkour cand am sarit de pe acoperisul salii de gimnastica pe iarba, rostogolindu-ma. Era o saritura enorma pe atunci, cred ca era o inaltime de vreo 6 metrii. Am facut asta pentru ca asa credeam ca se face, ca asta inseamna Parkour, sa sari de pe chestii inalte si sa traiesti pana a doua zi ca sa povestesti prietenilor ce ai facut.
…Cat de departe am ajuns de atunci….sau…oare ?

Asa cum multi va vor spune, zilele imediat urmatoare dupa primul antrenament sunt criminale. Cine isi aduce aminte acele senzatii de nedescris, de durere groaznica doar de la urcatul unuor trepte ? Imi aduc aminte ca pentru 2 saptamani mi-am simtit picioarele ca si cum ar fi fost lovite de o echipa de fotbal cu bate de baseball.

In prezent, exista foarte multe informatii disponibile celor care incep antrenamentul in aceasta disciplina, informatii la care eu nu am aveam acces cand am inceput antrenamentul. Era mai mult o chestie de incercare si eroare, cu accentul pus mai mult pe eroare. Dar in ciuda beneficiilor pe care le avem in urma invatarii din experientele trecute ale traceurilor veterani, ma intreb daca nu cumva exista si dezavantaje.

Nu pot decat sa-mi imaginez cat de greu a fost pentru David Belle si ceilalti traceuri de la inceput, in Lisses, cand, acum mai bine de 15 ani incercau lucruri noi, nestiind cu adevarat ce fac si neavand idee unde se va ajunge. Incetul cu incetul au facut o carare intr-o noua directie si au luminat calea pentru toti cei care au vrut sa ii urmeze.
Lor le-au trebuit multi ani ca sa creeze si cele mai simple miscari si sa le rafineze pana in punctul in care orice obstacol putea fi depasit folosind doar cateva tehnici combinate inteligent. O munca epica, fantastica, pe care traceur-ul de azi o poate ocoli, aproape, invatand 10 tehnici noi in 2 luni, care ar fi echivalat poate cu 5 ani de antrenament in Lisses, la inceputul anilor 90.

Deci in ritmul in care ne dezvoltam, progresam si invatam, cu siguranta ii vom prinde din urma si ii vom ajuta sa dezvolte si mai mult disciplina, nu ?

Nu, nu prea cred.

Cred ca avansam atat de repede pe acelasi drum, incat vom ramane fara combustibil inainte sa ajungem la ei. Ei (traceurii initiali) se uita in urma lor si ne vad pe noi, undeva departe, la mare distanta, si cred ca ei spera sa ii ajungem si sa ii ajutam sa dezvolte aceasta disciplina, dar nu cred ca prea multi oameni din generatiile viitoare o vor face.

Citandu-l pe Stephane Vigroux « cred ca, pentru multi oameni, trebuie sa fie ceva mai personal, mai intim…toata lumea se misca…si sunt bucuros pentru ei….dar prea repede, prea usor, cu o viteza prea mare, prea mult spectacol…prea mult din toate. »

Exista persoane care se antreneaza de mai putin de un an si care fac chestii mai mari si mai spectaculoase decat persoane care se antreneaza de 4 ani, si cred ca acest lucru se datoreaza bogatiei de informatii disponibile de care pot profita. Acest lucru suna bine in principiu, ca pe masura ce timpul trece, generatiile viitoare vor putea trece peste etapa de incercare si eroare si se vor putea concentra asupra tehnicilor care s-au dovedit eficiente, pentru a ajunge la un nivel superior in Parkour. Insa sunt si ingrijorat.

Cred ca metoda incercarii si erorii i-a invatat pe traceurii din Lisses foarte, foarte multe lucruri despre ei, si le-a injectat o creativitate, pasiune si curaj care sunt uitate astazi, si inlocuite cu antrenament « dupa reguli, ca la carte » . Nu doar ca adaptabilitatea lor psihica si fizica este cu mult superioara, mai mult, aceste valori cred ca vor fi diluate si mai mult in timp, pe masura ce noile generatii vor aparea si vor incepe sa se antreneze.
Cei de acum au liste cu miscari pe care trebuie sa le invete si sa le stearga de pe lista dupa aceea, miscari pe care le fac repede, in graba, dupa care trec imediat la ceva nou, ceva mai mare, ceva mai impresionant.

Se pare ca cea mai buna metoda de a fi respectat in comunitatea de Parkour de astazi este sa faci cele mai mari si cele mai spectaculoase chestii, cu cat mai putin antrenament. Atat timp cat iti iese o data, nu conteaza cat de dezorganizat a fost, cat de grea a fost catararea pe un zid, cat de precisa a fost aterizarea sau cat de mult rau a facut impactul asupra corpului. Toata lumea va spune ca X a facut Y deci clar ca este mai bun decat Y din moment ce el face doar de Z luni .
Aceasta mentalitate poate lua amploare foarte repede, iar recent, imi dau seama ca a inceput sa distruga adevarata natura a Parkour-ului. Oamenii fac lucruri pentru a fi recunoscuti de altii, si este greu pentru oamenii care muncesc din greu si progreseaza constant sa vada tot ceea ce se )Jintampla in jurul lor. (ii si vad o lacrima in ochiul lui SaTan
Se simt fortati sa incerce lucruri peste nivelul lor cand vad aceste lucruri intamplandu-se in jurul lor, si nu este vina lor.

Pentru mine, Parkour este o calatorie lunga, grea, dar care merita facuta – nu un foc de artificii.

Nu sunt ingrijorat doar de progresia mentala si creativitatea noilor practicanti care este sacrificata, dar si de costurile fizice ale unei progresii atat de rapide.

Ca si mine, unii dintre voi poate va amintiti de bunicul care era singurul din familie care putea sa deschida borcanul cu muraturi la masa, in ciuda varstei inaintate. Aceasta « putere de bunic » de care vorbesc, nu era un miracol – era rezultatul a 60 de ani de munca manuala si o forta produsa in urma a multi ani de utilizare repetata a muschilor.

Sunt ingrijorat de faptul ca azi, scurtaturile disponibile noilor practicanti le rapesc acea dezvoltare musculara de neinlocuit pe care traceurii din Lisses o au, caile neurologice adanc inradacinate si vasta cantitate de memorie a muschilor, pe care nici o carte, nici un articol sau cuvant rostit nu le poate oferi.

Cu totii stim ca iti poti conditiona corpul de la inceputul antrenamentului, si asta iti va imbunatatii abilitatea tehnica, dar tot am impresia ca oamenii se misca prea repede si progreseaza prea rapid. De multe ori am vazut miscari facute de practicanti noi, miscari pe care cei cu experienta nu le-au facut, si uneori, practicantii cu experienta se simt prost….de multe ori se indoiesc de utilitatea antrenamentului lor si se intreaba de ce toata lumea pare sa fie mai buna decat ei.

Unii au venit la mine, popriu-zis cu depresii din cauza antrenamentelor lor, cerand sfaturi si intrebandu-ma unde au gresit, intreband ce au cei noi si ei nu. Raspunsul pe care l-am dat a fost unul simplu. Practicantii noi care fac sarituri mari, tehnici impresionante, intotdeauna in cautarea a ceva mare, periculos, etc, au aprins un fitil care se va stinge cu ani buni inainte ca ei sa-si doreasca acest lucru, din simplul motiv ca, corpurile lor nu sunt pregatite pentru ceea ce fac. Nu este o problema doar cu genunchii, ganditi-va si la distrugerea umerilor cand faceti sarituri din creanga in creanga pe un copac. Orice exercitiu fortat, pune prea mult stress pe diverse parti ale corpului.

Care vor fi efectele de lunga durata a acestor actiuni ?

Care vor fi efectele in timp, a sariturilor de la 2 metrii inaltime, cand picioarele nu au 10.000 de sarituri de la 1 metru ?

Doar timpul ne va lamuri.

Uitati-va la cei mai buni traceuri din lume. Duceti-va in Lisses si vorbiti cu ei, antrenati-va cu ei si invatati de la ei. Ei nu sunt cei mai buni pentru ca sunt predispusi genetic sau pentru ca au fost nebuni sa incerce toate lucrurile cand erau mici, si nu sunt cei mai buni traceuri pentru ca au progresat rapid. Sunt cei mai buni si cei mai puternici pentru ca au progresat incet si constant. Si-au construit strat peste strat de armura pe corpurile lor in timpul a multor ani, repetand miscarile de mii si mii de ori, fara sa grabeasca procesul.
Ei au acea putere de bunic, enduranta si rezistenta la accidentari care vine dintr-o progresie graduala.

In diverse interviuri cu David Belle s-a intrebat ce accidentari a avut David, insa el a dat din cap si a spus ca genunchii lui sunt bine, bratele lui sunt sanatoase, nu are nici o durere. Asta dupa 18 ani de antrenament. Prin contrast, astazi exista oameni care se antreneaza de 1 an sau mai putin si iau pauze de luni de zile, acuzand probleme la genunchi sau diverse parti ale corpului. Sa fie asta o coincidenta ? Sau sa fie asa pentru ca fortam prea mult, prea repede, incercand sa fim cei mai buni si sa ne comparam cu altii ?

Parkour este o calatorie personala, una grea si dificila. Nu sunt scurtaturi si nu exista remedii rapide. Daca vreti « sa fiti si sa durati » va sugerez sa va analizati antrenamentele si sa va intrebati daca faceti asta pentru distractie, pentru cativa ani pana va asezati la casa voastra, va luati o slujba, faceti cativa copii si va retrageti. Daca asta doriti, faceti ce vreti, continuati cu sariturile mari, faceti tot ce vreti sa faceti si nu va uitati inapoi. Doar sa fiti constienti ca aveti un efect negativ asupra celor care au ales drumul lung si se antreneaza pentru a fi puternici. Incercati sa va amintiti aceste lucruri cand le spuneti « eu pot sa fac asta, tu de ce nu poti ? »

Daca vreti cu adevarat sa va disciplinati corpul, sa va dezvoltati puternici si sa durati in Parkour, atunci nu trebuie sa va comparati cu nimeni. Poate fi tentant si puteti fi ademeniti sa faceti ceva peste puterile voastre cand vedeti practicanti mai putini experimentati facandu-le. Fiti voi mai inteligenti si realizati cat de multi si distrug corpul, si mandriti-va cu faptul ca nu ati cazut prada tentatiei.
In 10 ani cand ei vor merge in bastoane, voi veti putea sari acea distanta mare, de 100 de ori, si fara sa agitati prea mult.

Nu sunt sigur cum putem ajuta generatiile viitoare de traceuri si viitorul Parkour-ului.
Oferindu-le posibilitatea sa profite de experienta noastra, ii putem pregati, dar acest lucru nu trebuie sa devina un substitut pentru incercare si eroare, altfel vom fi cu totii doar clone ale invatatorilor. Este esential sa ramana un element de incercare si eroare si un element de explorare. Practicantii noi trebuie lasati sa progreseze in ritmul lor fara sa simta presiunea celor din jurul lor .

Pentru a rezuma cele explicate :

1. Daca esti nou in Parkour, cauta cat mai multe informatii si invata de la oamenii care au mers pe acelasi drum pe care tu il incepi, dar nu iti pierde creativitatea si abilitatea de a gandi pentru tine. Incearca lucruri noi, exploreaza diferite metode si progreseaza in ritmul tau . Ceea ce trebuie sa tii minte este ca oamenii de la care inveti au mai multa experienta fizica care nu poate fi invatata sau transmisa. Poti grabi teoria dar nu o poti lua pe scurtaturi cand vine vorba de aspectul fizic daca vrei sa durezi in aceasta disciplina.

2. Daca esti mai experimentat in Parkour si simti ca practicantii noi sunt mai buni ca tine, nu te forta sa faci unele miscari doar pentru ca toata lumea le face. Incearca sa ii avertizezi de pericolele la care se expun incercand lucruri care le depasesc capacitatea corpului de a se adapta – chiar daca pot face un lucru, nu inseamna ca e si bine sa il faca. Ei invata mai repede ca tine datorita informatiilor de care dispun, rezultatul muncii tale.
Daca iti pasa de viitorul Parkour-ului, atunci este datoria ta sa ii ajuti sa progreseze incet si sa le amintesti sa nu grabeasca procese naturale.
In lipsa acestor actiuni de corectare, Parkour-ul va muri incet , odata ce practicantii, in timp, vor deveni din ce in ce mai slabi, mai superficiali, clone ale fostilor traceuri, fosti datorita accidentarilor, supra-antrenamentului si distrugerea ligamentelor.

Ai de gand sa practici si sa transmiti un Parkour diluat noilor practicanti, sau vei ajuta la concentrarea lui ?

imi place ca iti amintesti fiecare antrenament (chiar daca nu e chiar asa) si ca te implici trup si suflet in fiecare miscare... asta inseamna sa fii un traceur adevarat tot asa si il iei pe asid din UFF



keep up the good work

frumos , foarte intens mia placut mult in special sfarsitul

eu zic ceva... daca vrei sa antrenezi un traceur si vezi k ii incapatanat si doreste luna cu stelele sa-l lasi balta sa moara singur si sa se pensioneze la 18 ani.(punct)